marți, 5 august 2008
„De ce să-ţi pese de ei? Nu vezi că nu vin niciodată să te caute?”, la care Evan găseşte răspunsul: „Dacă nu mă caută ei, trebuie sa ii caut...
Cât de repede eşti dispus să renunţi şi s-o iei pe alt drum? Nu testează matematica din noi. Testează matematica sufletului. Brusc, îmi amintesc acum că, dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, am putea muta munţii din loc. Merită văzut chiar şi numai pentru acest test!
August Rush este numele de „scenă” al unui copil de orfelinat de 11 ani (Evan Taylor), numele pe care i-l dă şeful bandei de copii ai străzii – numit „vrăjitorul” (îl vedeţi, cu ocazia asta, şi pe Robin Williams într-un rol negativ, surpriză) – în mijlocul căreia va nimeri după ce va fugi de la orfelinat. Este un copil sensibil la muzică, aude toate sunetele, simte ritmul muzical în fiecare mişcare a naturii, gustă din plin armonia pe care o pot ele crea laolaltă, involuntar. În urechea lui, toate involuntarele se adună pentru a forma o armonie. Întrebat fiind la un moment dat dacă îi place muzica, răspunde: „Mai mult decât mâncarea!”. .
Are tot timpul convingerea că părinţii lui trăiesc undeva, că l-au iubit întotdeauna şi că muzica e un mod prin care el îi poate auzi şi, în final, găsi. E surprinzător ce îi răspunde Evan unui coleg de orfelinat care vrea să-i scoată din cap gărgăunii cu iubirea şi căutarea părinţilor. „De ce să-ţi pese de ei? Nu vezi că nu vin niciodată să te caute?”, la care Evan găseşte răspunsul: „Dacă nu mă caută ei, înseamnă că trebuie să-i caut eu!” Iată o probă a dragostei…
Părinţii lui pierd legătura unul cu celălalt în urmă cu 11 ani. Mamei, având un accident cât timp e însărcinată (sarcină nedorită de către tatăl ei) i se spune că a murit copilul ei. Află de acest copil abia acum, la 11 ani după, când tatăl ei îi spune înainte de a muri, moment în care căutarea devine reciprocă. Evan ajunge la o şcoală de muzică foarte renumită, geniul lui muzical fiind descoperit de către un dirijor de cor dintr-o biserică. Mama – violonistă, tatăl – solistul vocal al unei trupe rock.
E evident că talentul lui pentru muzică s-a moştenit în „cantitate considerabilă”. S-a moştenit chiar echilibrat din punct de vedere al „surselor”, stilul pe care îl cântă fiind o combinaţie uimitoare între clasicul mamei şi modernul tatălui.
Finalul îi aduce în acelaşi context. Împreună, ca un premiu al veşnicei speranţe a lui Evan că într-o zi îi va găsi.
Nouă ne rămâne să ne facem un test de speranţă, de credinţă sau de optimism dincolo de raţiune. Sigur că filmului i se poate reproşa excesul de realitate excepţională; sau de irealitate. Însă nu e viaţa fiecăruia în parte un excepţional diferit de „realitatea” pe care şi-o imaginează celălalt?
Mai multe detalii aflati intr-o editie speciala a educatiei sociale.
