„Copilărie. Perioadă a vieţii umane, intermediara între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii - la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii.”
Ambrose Bierce –
Copilărie. Fericire, iubire, joacă şi libertate. Cine nu şi-ar dori sa le aibă pe toate acestea? Există vreun adult care nu visează la întoarcerea în timp măcar la cei patru ani? Da. Faptul de a fi copil reprezintă o forţă. Aţi observat că într-o încăpere în care se află un copil, toată lumea îşi îndreaptă atenţia spre el? Asta pentru că tocmai fiinţa cea mai mică din punctul de vedere al dimensiunilor, cea mai plăpândă este şi cea mai importantă. Uităm multe în viaţă, dar nu uităm poveştile copilăriei. O poveste adevărată este o călătorie din suflet către suflet. Ca efect terapeutic, echivalează cu o rugăciune. Şi, ca orice rugăciune, se asimilează în structura fiinţei până când, chiar fără să fim conştienţi de asta, povestea se desfăşoară de la sine, ca şi respiraţia. O poveste e ca o dimineaţă: liniştitoare, senină. Ştim că totul e abia la început. Ştim că lucrurile sunt bune, iar cele mai puţin bune se pot îndrepta. Doar timp este! Orice poveste reprezintă miracolul întâlnirii cu copilul din noi. Este ceva atât de real, atât de încărcat cu enorm de multă realitate, încât seamănă cu o poveste. Ne dăm seama că suntem personajul care a cutreierat mări şi ţări ca să se întâlnească, fericit, cu sine. Totuşi, aduţilor le este teamă să recunoască aceste lucruri. Fie din motive la care copilăria să-i fi fost un calvar şi încă îşi mai acoperă acele răni cu pansament, sau din orgoliu, ceea ce numesc eu idioţie sau naivitate. Copilul este magia vieţii noastre din noi, un început, un vis. Un film nominalizat pentru premiile Oscar! Aşa ar trebui să punem în valoare. Amintirile sunt din ce in ce mai…mature…şi nu regret decât că mai există o părticică mică în mine ce încă o mai reprezintă pe vechiul “eu”! Şi e normal…Dar eu regret. Pentru că uneori, acea mică particică poate răsturna toată fiinţa şi nimic nu mai are acelaşi sens. Aerul ăsta încă de vară şi când mureşean, cand luduşean sau cel din Miercurea Nirajului pe care îl respir, mă sufocă uneori cu atâtea hopuri ce se găsesc în mine. Transformarea nu e completă, faţadele sunt gata, însă masivul suferă modificări mereu. Analizând amprentele sunt acelaşi, nu am cum să mă schimb de cum m-am născut şi cum am ajuns pe lume, însă nu mă mai întorc la ce conştient mă face să sufăr. Nu mă mai întorc şi nici nu vreau să mă mai las copleşit de o aparent dulce reîntoarcere care m-ar putea salva şi la sfârşit mă omoară! Oamenii m-au făcut sa vad atatea lucruri, inconştienţi fiind de asta. Prin faptul că m-au rănit, ori m-au ignorat, sau nu le-a păsat, m-au judecat, m-au uitat, m-au subestimat, m-au urât, M-AU IUBIT …prin toate astea am realizat atât de multe. Şi mi-am mai făurit încă un suflet. Unul nou. În care strâng doar ce e bun şi demn de un visător de 22 de ierni. Sunt ispitit să mă întristez, să plâng gândindu-mă la atâţia ani în care nu am fost în stare să corectez o naivitate absurdă, intolerabilă. Culori şi peisaje ce nu ating sufletul meu. 22 de ani provoacă o nemăsurabilă tristeţe în mine doar prin simplul fapt că nu sunt acolo unde îmi doresc. Şi mă pierd pe geamul camerei care mai împlineşte odată cu mine încă un an. Interiorul meu cere linişte şi gânduri calde azi…pe care s-ar putea să le şi ignor din cauza nemulţumirii mele de a sta în faţa geamului tocmai azi. Şi refuz tot…colţurile camerei mele parcă mă cheamă să ma inghesuiesc si acolo sa lovesc puternic gandurile de pereti pana se scutura de negativism. De ce ma simt asa? Mmm…..aş avea vreo două, trei motive pe care le-aş putea enumăra. Aş întoarce timpul, dar parcă ceva din trecut nu mă lasă. Şi trec anii, trec lacrimi ce îţi umezesc ochii de la o relaţie, apoi de la alta ! Te loveşti de probleme care în filme nu apăreau! Te doare, continui să speri.
Ambrose Bierce –
Copilărie. Fericire, iubire, joacă şi libertate. Cine nu şi-ar dori sa le aibă pe toate acestea? Există vreun adult care nu visează la întoarcerea în timp măcar la cei patru ani? Da. Faptul de a fi copil reprezintă o forţă. Aţi observat că într-o încăpere în care se află un copil, toată lumea îşi îndreaptă atenţia spre el? Asta pentru că tocmai fiinţa cea mai mică din punctul de vedere al dimensiunilor, cea mai plăpândă este şi cea mai importantă. Uităm multe în viaţă, dar nu uităm poveştile copilăriei. O poveste adevărată este o călătorie din suflet către suflet. Ca efect terapeutic, echivalează cu o rugăciune. Şi, ca orice rugăciune, se asimilează în structura fiinţei până când, chiar fără să fim conştienţi de asta, povestea se desfăşoară de la sine, ca şi respiraţia. O poveste e ca o dimineaţă: liniştitoare, senină. Ştim că totul e abia la început. Ştim că lucrurile sunt bune, iar cele mai puţin bune se pot îndrepta. Doar timp este! Orice poveste reprezintă miracolul întâlnirii cu copilul din noi. Este ceva atât de real, atât de încărcat cu enorm de multă realitate, încât seamănă cu o poveste. Ne dăm seama că suntem personajul care a cutreierat mări şi ţări ca să se întâlnească, fericit, cu sine. Totuşi, aduţilor le este teamă să recunoască aceste lucruri. Fie din motive la care copilăria să-i fi fost un calvar şi încă îşi mai acoperă acele răni cu pansament, sau din orgoliu, ceea ce numesc eu idioţie sau naivitate. Copilul este magia vieţii noastre din noi, un început, un vis. Un film nominalizat pentru premiile Oscar! Aşa ar trebui să punem în valoare. Amintirile sunt din ce in ce mai…mature…şi nu regret decât că mai există o părticică mică în mine ce încă o mai reprezintă pe vechiul “eu”! Şi e normal…Dar eu regret. Pentru că uneori, acea mică particică poate răsturna toată fiinţa şi nimic nu mai are acelaşi sens. Aerul ăsta încă de vară şi când mureşean, cand luduşean sau cel din Miercurea Nirajului pe care îl respir, mă sufocă uneori cu atâtea hopuri ce se găsesc în mine. Transformarea nu e completă, faţadele sunt gata, însă masivul suferă modificări mereu. Analizând amprentele sunt acelaşi, nu am cum să mă schimb de cum m-am născut şi cum am ajuns pe lume, însă nu mă mai întorc la ce conştient mă face să sufăr. Nu mă mai întorc şi nici nu vreau să mă mai las copleşit de o aparent dulce reîntoarcere care m-ar putea salva şi la sfârşit mă omoară! Oamenii m-au făcut sa vad atatea lucruri, inconştienţi fiind de asta. Prin faptul că m-au rănit, ori m-au ignorat, sau nu le-a păsat, m-au judecat, m-au uitat, m-au subestimat, m-au urât, M-AU IUBIT …prin toate astea am realizat atât de multe. Şi mi-am mai făurit încă un suflet. Unul nou. În care strâng doar ce e bun şi demn de un visător de 22 de ierni. Sunt ispitit să mă întristez, să plâng gândindu-mă la atâţia ani în care nu am fost în stare să corectez o naivitate absurdă, intolerabilă. Culori şi peisaje ce nu ating sufletul meu. 22 de ani provoacă o nemăsurabilă tristeţe în mine doar prin simplul fapt că nu sunt acolo unde îmi doresc. Şi mă pierd pe geamul camerei care mai împlineşte odată cu mine încă un an. Interiorul meu cere linişte şi gânduri calde azi…pe care s-ar putea să le şi ignor din cauza nemulţumirii mele de a sta în faţa geamului tocmai azi. Şi refuz tot…colţurile camerei mele parcă mă cheamă să ma inghesuiesc si acolo sa lovesc puternic gandurile de pereti pana se scutura de negativism. De ce ma simt asa? Mmm…..aş avea vreo două, trei motive pe care le-aş putea enumăra. Aş întoarce timpul, dar parcă ceva din trecut nu mă lasă. Şi trec anii, trec lacrimi ce îţi umezesc ochii de la o relaţie, apoi de la alta ! Te loveşti de probleme care în filme nu apăreau! Te doare, continui să speri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu